USR și PLUS s-au născut din nevoia de a avea politicieni după chipul și asemănarea noastră

USR și PLUS s-au născut din nevoia de a avea politicieni după chipul și asemănarea noastră

Îmi aduc foarte bine aminte pasiunea cu care am trăit prezidențialele din ’96. Era prima dată când votam, abia împlinisem 18 ani – și așteptasem de câțiva ani să pot face asta; Ion Iliescu era de câțiva ani pentru mine semnul răului în politica noastră, marker-ul bolii politice care ne măcina – așa încât trepidam de nerăbdare să pot să votez împotriva lui, să pot încerca să fiu un anticorp la maladia asta care amenința să omoare definitiv tânărul nostru organism democratic.

Au trecut de atunci 23 de ani. Iar pasiunea cu care trăim acum prezidențialele nu diferă cu nimic de cea din ’96. Și, ar putea spune cei mai pesimiști dintre noi, nu s-a schimbat nimic – de vreme ce am fost la fel de măcinați în ultimii ani de o maladie care era cât pe ce să ucidă organismul democratic al României. 

Însă adevărul e că, dimpotrivă, totul s-a schimbat.

Fiindcă, pentru prima dată în istoria noastră, am reușit să generăm din stradă partide după chipul & asemănarea noastră, a filo-europenilor pentru care destinul României e sinonim cu destinul Europei. 

Pentru noi, cei care am petrecut o bună parte din ultimii ani în stradă, destinul României stă sau cade odată cu destinul Europei. Viitorul nostru va fi european – sau nu va fi deloc. Altă cale nu e. Și de asta ne-am pus viețile la bătaie pentru România europeană.

Au apărut, iată, două partide ieșite din stradă (adică din noi înșine) pentru care destinul României e – de asemenea – cel european. Atât USR, cât și PLUS din asta s-au născut: din nevoia noastră disperată de a fi siguri că avem politicieni după chipul & asemănarea noastră, care să ne conducă acolo unde există singurul nostru destin posibil: în Europa.

Prin tot ce a făcut până acum, Alianța USR-PLUS s-a achitat impecabil de ceea ce le-am cerut: fiecare gest politic major al lor a însemnat o apropiere și mai decisivă de Europa. De la campania Fără Penali până la construcția Renew Europe și apoi până la candidatura lui Dan Barna, toată gesticulația lor politică a fost filo-europeană. Și, pe cât se poate omenește prevedea, sunt convins că așa va rămâne.

Era de necrezut până acum doi ani să ne imaginăm o finală prezidențială fără PSD. Era pur și simplu inconceptibil să ne imaginăm o România în care PSD, răul cel mare al politicii noastre din ultimele trei decenii, să nu mai aibă nici măcar forța să propulseze propriul candidat în finală.

O finală prezidențială fără PSD ar fi semnul cel mai clar al faptului că am învins boala. Că răul dă înapoi. Și că sănătatea noastră se întărește tot mai decisiv.

Așa aș citi eu o finală Barna-Iohannis: ca pe semnul decisiv al însănătoșirii României. Indiferent care dintre cei doi candidați ar câștiga, vom fi pe mâini filo-europene – deci bune. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată în România postcomunistă: să avem de ales dintre doi candidați filo-europeni. E cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla.

Iar cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla ar fi ca Alianța USR-PLUS, pe de o parte, și PNL, pe de alta, să înțeleagă o astfel de finală prezidențială ca pe o dușmănie de neîmpăcat. Ca electoratele lor să se radicalizeze, detestându-se fără putință de împăcare. Și ca leadership-ul celor două partide să preia această tensiune – și să anihileze singura construcție politică prin care modernizarea europeană a României este posibilă: alianța între USR-PLUS și PNL.

Nici una dintre cele două construcții politice nu poate guverna fără cealaltă. Nici una nu își poate pune în practică programul filo-european fără cealaltă. Numai împreună pot construi o Alianță pentru Europa. Și e nevoie vitală ca ambele partide să înțeleagă această competiție prezidențială nu ca pe o dușmănie – ci ca pe o cursă comună înspre Europa. 

Spre care ne pot duce numai împreună. 

Înspre Europa, așadar! 

Editorial de Radu Vancu